Starea Poeziei: atenția la limba îngerilor! „Vindecarea între două jumătăți”

Starea Poeziei: atenția la limba îngerilor! „Vindecarea între două jumătăți”
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Silvia Curelaru Ibănescu, Vindecarea între două jumătăți, Caracal, Editura Hoffman, 2025

Mai mult sau mai puțin direct, scriitoarea Silvia Curelaru Ibănescu te invită către tainele și corolele de minuni ale Poeziei-dintotdeauna, încă din titlul celei de-a doua sale cărți, unde „misterul jumătăților” incită, mobilizează, dinamizează cititorul în căutarea mereu necesarelor vindecări! Când nu este omul rănit, bolnav, amăgit, deznădăjduit?

Parțial, ambiguitatea este clarificată încă de la al doilea poem din carte, „Capabilă să mă ridic - sub floarea de cireș/ dimineața scufundă noaptea,/ creanga arsă de vânturi atinge ca într-un refugiu,/ rana dezgolește amiezi pierdute,/ se naște vindecarea între două jumătăți de lume.// privighetori forțează zăbrele,/ prefac în simfonie cântecul captiv,/ aproape de cer florile crescute în palmă și seninul astăzi mă ridică/ tăcerea este aici, în secunda ce locuiește în mine/ merg tiptil cu ochii închiși/ cuvinte dezgolite de frumusețe zac în suflet,/ ca un experiment al monologului dansez un menuet/ agit evantaie și schițez nimicuri,/ rostesc printre dinți o rugăciune,/ îmbrac mănuși albe brodate cu iluzii// voi păstra zâmbetul dintr-o jumătate de vis/ ca pe o semnătură.”

Sunt „două jumătăți” de lume, este și o jumătate de vis, toate acestea sunt legate de firul roșu al Credinței autentice, care o confirmă pe Silvia Curelaru Ibănescu ca pe un poet religios remarcabil! Poemul care deschide cartea începe, de altfel, așa:

„Schimbul - am lăsat ziua de vineri să te privească/ fix în față, fără ocolișuri,/ am lăsat-o să țină temporar frâiele săptămânii/ ca pe niște hățuri legate de cer, mă temeam/ să nu te pierd printre glasurile dintre mare și munți,/ nimeni nu mai recunoaște mirosul jertfei/ din ziua Răstignirii/ am lăsat ziua de joi, ziua Cinării,/ stăpână peste haos/ ca pe o simplă întrecere între răzvrătiți.”

Care ne confirmă, printre altele, faptul că nu avem un poet închis în turnul său de fildeș, este atent și la acei „răzvrătiți” menționați, poate la cealaltă jumătate de „lume-lume” soră-lume! La dureri, la suferințe, Chemarea domniei sale nu este simplă! Iar autoportretul care rezultă (nu poate fi lirism fără portretul interiorității, lumea cealaltă, jumătatea aceea care poate păstra paradisul din care am fost izgoniți, invitați să plecăm!) poate începe cu „Acolo - în zăpada ce a fost cândva izvor/ gerul ascunde talpa cerbului născut din căprioară,/ simte

vifor pe frunți vătuite cu freamăt/ locuiesc în pieptul străpuns de durere,/ ce stăpânește.// sunt eu,/ zăpada-izvor, născută din adiere și murmur/ între căi bătătorite aștern ziua,/ din fulg aștept primăvara ca pe un dar,/ frunze îmbracă ferestre înghețate/ aștept vindecarea între două jumătăți.” (p.83)

Într-un fel, apropo de jumătăți, toată poezia publicată până acum stă sub semnul unei Dualități aparte: prima carte, un debut de neuitat, era sub semnul celor două aripi de pasăre Phoenix (ca să nu mai spunem de alte păsări ale paradisului), Vietățile, Viul, vitalismul te întâmpină în multe dintre textele jumătății-carte, care completează jumătatea-om: avem mierle, avem libelule, avem căprioare, vulpi, cocori, pescăruși, șerpi, șacali, câte și mai câte, Vegetalul se strecoară și el, în arabescuri minunate, avem Îngeri ca semn al celeilalte jumătăți de viață, Viața eternă, în care, evident, relativitatea își spune cuvintele sale: cum poate fi o jumătate de viață eternă, și cealaltă doar de câteva clipe?

De fapt, după cum observa și Petronela Apopei, o, regretata Petronela, care a publicat o carte numită „Contemporani cu veșnicia”, Silvia Curelaru Ibănescu schițează o fenomenologie lirică a Frumosului, categorie estetică, întregit de Frumusețe, categorie metafizică, atât a filosofiei, cât și a unei teologii a Poeziei, poate pe urmele unui Gaston Bachelard de re-descoperit, reflectând, de fapt, o aristocrație a spiritului care adoră discreția, înțeleasă ca subtilitate a mai sus menționaților îngeri (păzitori):

„În ultima lui toamnă - castanul îmbrățișează drumul,/ precum o binecuvântare pașii se lasă furați/ de frunzele însetate,/ sub arșița ghemuită perfid, miroase a singurătate,/ toamna cu fața spre răsărit modelează/ bucăți rupte din mine./ pregătesc pentru iarnă o arcă nouă.../ ochii închiși în rugă/ strigă limpezimea cerului.” (p.11)

Există, practic, pentru comentator, ispita de a cita (din) toate poemele, semn al unei maturități de… antologie:

„pasărea tresare la fiecare foșnet,/ frunzele căzute peste penele smulse/ din copacul-cuib/ sunt preschimbări de îngeri.// cât a așteptat dimineața aceasta/ se teme creanga devenită cruce/ și-a pierdut primăvara,/ în tăcere, fără răspuns,/ umbrele nasc un cântec nou.”, (Marginea codrului desfrunzit, p. 18)

Nu numai umbrele nasc „cântece” noi, ci și Silvia Curelaru Ibănescu vine cu noutățile sale, cu Noul său, cu preschimbările de cuvinte-îngeri, neuitând însă de ecourile eminesciene: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.”, cu o singură schimbare, esențială: „Răceala” este trimisă undeva:

„Te rog! - oprește ninsoarea aceasta/ îmi răscolește amintiri,/ jurăminte ascunse în poduri vechi, prăfuite/ gem sub apăsarea ei.// sinele rătăcește printre utopiile iernii/ ca într-o beznă fără ecou cu fața spre răsărit,// ninge cu anotimpuri vechi, uitate/ ninge peste mine, în mine cu ape geruite, sfințite și cu bucăți de cer.// oprește ninsoarea aceasta,/ primăvara așteaptă.” (p.84)

Căldura sufletească, empatică, supra-omenească, trebuie să învingă, până la Secetă:

„Mi-e secetă în suflet - cu genunchii înfipți în țărână și iarbă uscată în sân/ cu palmele plânse și buze arse de vânt/ te chem să vii./ icoanele plâng, amurgul mă arde și roua se-ascunde/ dealul te cheamă și valea te strigă,/ mi-e grâu și mi-e floare și sămânță îmi e,/ mi-e zbor de albină și foșnet de nuc îmi e/ mi-e susur de râu și rod de viță de vie îmi e./ ah ploaie divină,/ de cruce, de rai și de Tine îmi e!” (p.87)

Primăvara trebuie să învingă, să se întoarcă, sub acest semn se încheie volumul, cu un text intitulat „Te aștept primăvară”, în care este sesizată o tensiune existențialistă evidentă („să știi că am învățat să strâng în palme zăpezi viscolite/ am învățat să șoptesc psalmi din ape sculptate în gheață/ și cârpite cu pene de înger,/ am învățat să aștept primăvara/ când mi-e frig în suflet și mi-e crivăț în rugă,/ cu palme înghețate în stâncă/ și printre arbori desfrunziți”), într-un joc de umbre și lumini memorabil…

În pofida aparențelor de final, îngerii nu au fost chiar jumuliți, niciunul nu a pățit-o precum cel din proza fantastică a lui Gabriel Garcia Marquez sau precum cel din romanul care abia a luat Premiul Pulitzer, ”Angel Down”, de Daniel Kraus… Cum ar spune Titu Dinuț, „Ceea ce mi se pare deosebit de semnificativ, poeta mânuiește cu dezinvoltură metafora vie, cu substrat metafizic, fapt care îi confirmă, o dată în plus, deschideri fără riscuri în spații visate, idealiste, în care deslușim nenumărate jocuri de lumini reflectate în apele tainice ale oglinzilor din care veghează îngerii…”

Aproape în altă ordine de idei, poeta este atentă la… limba îngerilor, mai și traduce, rezultând o „Lecție” departe de mesajul lui Eugen Ionescu: „în spatele vârtejului cireșii/ hrăniți cu pulberi de lumină/ adulmecă urmele potecilor/ înflorite sălbatic,/ de sub grindina ce le străbate zidul/ dinlăuntrul cojii sâmburele învață/ limba îngerilor,/ ca pe o ultimă lecție/ înainte de lăsarea nopții.” (p.31)

La urma urmelor, autoarea nu tămâiază cititorul, așa cum nu o face nici cronicarul: „Tămâieri de înger - orele germinează secundele rămase,/ ascult glasul ierbii din zorii dimineții/ în liniștea trimisă zălog, însemnez inima,/ am învățat să cânt norului ce încă visează în mine/ precum tămâieri de înger renasc/ rămase fără răspuns, mormane de cuvinte/ născute dintr-un glas ce nu răzbate,/ așteaptă răbdător sub peniță.” (p.33)

Simbioza rezultată este tratată liric cum rareori s-a întâmplat în istoria (culturală):

„Lacrimi brodate cu respirație de înger - da, a fost un chilipir/ le-am cumpărat la jumătate de preț/ dintr-un bazar ascuns în spuma mării,/ lacrimile brodate stau lipite de mine,/ suntem amice de-o viață,/ gândesc că puțină distanță totuși nu strică,/ însă mi-e teamă, să nu opresc/ respirația îngerului/ căci prin el, trăiesc.” (p.38), existând chiar și un poem intitulat „Simbioză”: „în frunza de nuc stă adăpostit zborul/ precum o taină,/ șiruri de ape răsfrânte ca într-o cascadă/ cu ritmuri izvorâte din inimi triste/ se întind până la capătul inimii./ acolo, ca într-un miez de nucă,/ aripa păsării atinge aripa de înger,/ îndrăznește să respire din dimineți căptușite/ cu esența celui mai viu început./ mi-am salvat numele în strigăt,/ sub oblonul închis recunosc norii/ ce își caută necontenit odihna.” (p.47)

Apogeul dialogului sau apelului la îngeri este cumva într-un poem-psalm care invocă pe Uriel, unul dintre arhangheli (unele scrieri îl identifică drept heruvimul cu sabie de foc pus să păzească intrarea în Grădina Edenului sau ca unul dintre cei patru îngeri care veghează asupra celor patru colțuri ale pământului; ca înger al focului divin, misiunea sa este să aprindă inimile oamenilor cu dragoste pentru Dumnezeu și să curețe atașamentele pământești sau gândurile necurate; în tradiția creștin-ortodoxă, se crede că principalul său rol eshatologic este acela de a însoți sufletele la Judecata de Apoi):

„Au murit trandafirii, Uriel! - privirea nevindecată de dor/ strigă printre genele cioplite de fulger/ au murit trandafirii, Uriel!/ doar focul păzitorul vremii/ pecetluiește începutul meu de zi/ trimite-mi un semn din rugul deșertului/ rămas printre umbre,/ și eu o să continui să te caut/ ca pe un vechi simbol rămas în dimineți,/ cu aripi brodate de înger/ la răspântia dintre lumi.” (p.76)

 

Cam atât despre angelogia Silviei Curelaru Ibănescu; în principiu ar mai fi multe „povești” de spus, dar pentru că scriitoarea a ales Poezia, ascundem și noi poveștile în poeme ca pe niște mărgăritare, „cu gustul smirnei și al tămâiei”: „am tăinuit povestea noastră în ultimul sunet din zi,/ ca pe o picătură de nard ce se prelinge spre inimă,/ am tăinuit-o,/ buzele mi le-am pecetluit cu ramuri culese/ din ape învolburate, am continuat să ascult,/ aceleași cuvinte rostite dintr-o inimă amnezică,/ cu oasele lipite de suflet caut forma pântecului./ îmbrăcat cu liniștea îngerului am tăinuit povestea noastră./ viață, trebuie doar să aștept și să privesc,/ stoluri de păsări flămânde stau pregătite/ ciugulesc sămânța din palma ce nu vrea să se-nchidă!” (p.86)

Astfel, Cercul se închide: taina nu este strivită, taina este dezvăluită cât se poate pentru ochii muritorilor pentru a se închide din nou; ceea ce ne confirmă ceea ce a încercat să spună Florian Copcea atunci când a scris că „trăsătura funciară a poeziei Silviei Curelaru Ibănescu este permanenta pendulare a sinelui între formele descriptive ale narativității și sclipirile tainice/nebănuite ale imaginației, între trăire și ficțiune, între trecut și prezent, între tinerețea fără bătrânețe și bătrânețea fără uitare…”.

Trăind atât de frumos Poezia, cine știe, cândva, scriitoarea se va întoarce și spre ficțiune, înglobând sau nu Realitatea, biografia!?

Dar, trecând de orice speculații, cartea prezentă, vindecătoare și ea, este un dar, poate asemănător celui făcut de către Richard Rohr, în cartea sa, „Căderea întru înălțare. Spiritualitate pentru cele două jumătăți ale vieții”!

A fost odată ca niciodată, Poezia! Și mai este, ca și când…

Citit 922 ori Ultima modificare Vineri, 06 Noiembrie 2026 07:28

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro