În timp ce lumea lucrează cu trilioane, reface lanțuri industriale, caută energie și își redesenează securitatea, România își numără mărunțișul. În săptămâna în care al treilea premier desemnat nu a reușit să formeze un guvern, iar criza politică amenință ratingul de țară, noi am găsit timp pentru o dispută națională despre uniformele școlare. La Galați, ne împărțim între cei revoltați de doi lei în plus pe metrul pătrat de mormânt și cei care vor să știe ce se întâmplă cu banii din parcările de reședință.
Este aritmetica apropierii: cămașa este mai aproape de piele decât sacoul, iar buzunarul mai convingător decât bugetul. Cetățeanul vede și simte doi, cinci sau zece lei. În schimb, milioanele și miliardele devin abstracțiuni, un miraj bugetar. Așa se face că o taxă mărită cu doi lei poate aprinde un oraș, în timp ce pierderea unei industrii de sute de milioane de euro trece aproape neobservată.
Uniforma școlară este exemplul perfect. Senatul a adoptat proiectul, Camera Deputaților urmează să decidă, iar țara s-a împărțit imediat între disciplină și libertate vestimentară. Rezultatele PISA ne-au spus deja cât de bine citește și socotește școala românească. Totuși, discutăm mai mult despre sacou decât despre performanță. Îndreptăm ținuta, dar lăsăm sistemul încovoiat.
La cimitirele Galațiului, tariful pentru concesionarea locurilor de înhumare a crescut de la 6 la 8 lei pe metrul pătrat pe an. Administrația spune că banii merg către întreținere și modernizare, iar cetățeanul privește aleile sparte și gardurile ruginite și se întreabă unde se duc cei doi lei. Și bine face că întreabă.
Dar aici începe politica de doi bani: când întrebarea legitimă despre doi lei devine mai importantă decât întrebarea despre două sute de milioane.
Parcările de reședință aduc aproximativ 1,44 milioane de lei într-un buget consolidat de circa 1,78 miliarde. Așadar, banii din parcări reprezintă aproximativ 0,08% din buget: opt bani la fiecare sută de lei. Desigur că trebuie să știm cum sunt cheltuiți acești bani. Dar dacă ne imaginăm că de aici se decide viitorul Galațiului, ajungem să numărăm mărunțișul în timp ce facturile mari continuă să curgă.
Acum două luni, Faleza era câmpul nostru de luptă. Un proiect de peste 226 de milioane de lei a împărțit orașul între tabăra copacilor și cea a betonului. După ce furia s-a stins, proiectul și-a continuat drumul, iar în locul unei monitorizări civice persistente a rămas doar scrumul etichetelor și insultelor aruncate între tabere.
Paradoxul este că Galațiul poate lucra și cu cifre mari. La sfârșitul lui septembrie s-a încheiat un proiect de aproape 965 de milioane de lei pentru infrastructura de apă și canalizare, cu peste 780 de kilometri de rețele realizate sau modernizate. Aproape un miliard de lei poate trece prin conversația publică asemenea unui simplu comunicat, în timp ce doi lei pe metrul pătrat de mormânt capătă proporțiile unui război civil.
Aceasta este problema: nu incapacitatea de a face proiecte mari, ci incapacitatea de a le traduce în viața cetățeanului. Omul înțelege cei doi lei fiindcă îi plătește astăzi, dar nu înțelege miliardul dacă nimeni nu-i arată conducta, rezultatul concret, costul lipsei ei și riscul evitat.
La recensământul din 2021, Galațiul avea cu 31.581 de locuitori mai puțin decât în 2011, o scădere de 12,66%. Orașul a pierdut statistic aproape un Tecuci: un gălățean din opt a dispărut din socoteală. În același timp, Transurb eliberează peste 44.000 de abonamente cu reduceri pentru pensionari, dintre care 19.339 sunt integral gratuite. Tabelul abonamentelor arată limpede că orașul îmbătrânește.
Un oraș mai mic nu devine și mai ieftin. Taxa de salubrizare a crescut de la 14,14 lei la 24,04 lei pe persoană pe lună. Cetățeanul vede diferența de aproape 10 lei, dar în spatele ei stau costurile de transport și depozitare, precum și întreținerea unei infrastructuri care rămâne aproape aceeași chiar dacă populația scade.
La Liberty, aritmetica devine brutală. ANAF și Exim Banca Românească au de recuperat împreună peste 450 de milioane de euro, în timp ce valoarea de lichidare a combinatului și a laminorului este de numai 182 de milioane, adică mai puțin de 41% din creanțele celor doi creditori de stat. Aproximativ 2.000 de angajați rămași pe platformă nu și-au primit salariile din luna mai. Fiecare săptămână juridică înseamnă încă o săptămână reală în care cineva nu este plătit.
La Damen, șomajul tehnic și lipsa comenzilor apasă asupra unei alte platforme industriale. Județul are peste 10.000 de șomeri, iar angajările au coborât la cel mai slab nivel din ultimii 15 ani. Dunărea scăzută amenință navigația și alimentarea cu apă. Acestea sunt cifrele mari. Nu încap pe o chitanță, de aceea par mai puțin reale.
Cetățeanul nu greșește când întreabă ce primește pentru banii lui. Greșeala aparține politicii care transformă orice problemă într-o dispută de buzunar și oferă, pentru crize uriașe, soluții de doi bani.
Fiecare taxă ar trebui să vină cu un rezultat măsurabil și cu un termen. Fiecare proiect mare ar trebui să aibă un tablou public simplu, cu valoarea, stadiul, întârzierile și modificările. Fiecare operațiune de salvare industrială ar trebui tradusă în locuri de muncă păstrate, bani publici expuși și termene asumate. Altfel, miliardele vor rămâne o fata morgana, iar cetățeanul va continua să judece statul după mărunțișul pe care îl găsește sau nu îl mai găsește în buzunar.
