Fără nicio legătură cu celebra serie a scriitorului britanic Richard K. Morgan, „Carbon modificat”, cartea de debut a lui Andrei Ciobotaru (născut la Galați, 2 ianuarie 1997), „Carbo” (Editura Creator, Brașov, 2025), este un roman nonconformist care propune, ca să citez ceva din al doilea manuscris în lucru al scriitorului, „o revoluție fină”, măcar a gândirii asupra textului literar și a construcției sale, în dialectica sa continuă, în raport cu istoria, personală sau nu, „mică” sau „mare”, care ne poate relata Adevărul în fel și chip, chiar și sub masca minciunii vinovate sau nu!
Este mai mult decât clar că nu este vorba de nicio vinovăție în acest caz, Andrei Ciobotaru se raportează la Scriere cât se poate de dinamic, cu o voce (a se citi stil!) cât se poate de sigură, aproape tăioasă, memoria jucăușă plasându-l între legendarul Hemingway și încă prea puțin cunoscutul Liviu G. Stan (structura capitolelor pot aduce aminte și de Tatiana Țîbuleac sau de Iulian Ciocan), deși joaca literară a lui Andrei Ciobotaru ține cont și de regulile unora ca Jules Verne (menționat undeva), Jack London, sunt capitole întregi care pot fi considerate omagii aduse acestor înaintași, dar ceea ce rezultă este, mai ales, un exercițiu tarkovskian fără doar și poate, cu inserții care aduc aminte și de tristul caz din cartea și filmul „Into the wild”, opere inspirate de povestea lui Christopher McCandless („Alexander Supertramp"), un „hoinar” care a călătorit prin America de Nord în drumul său spre sălbăticia Alaskăi la începutul anilor 1990, victimă a propriei voințe de a trăi în natură, fără ajutor din partea semenilor, într-un context nefericit care a prilejuit tragedia morții sale premature.
Personajele sale nu vor ajunge în sălbăticie voluntar, va fi un naufragiu, nu insistăm în această direcție pentru a nu strica multe dintre surprizele oferite de către tânărul scriitor care dovedește că poți fi cât se poate de matur scriitoricește fără a frecventa, din câte am înțeles, cenacluri ș.a.m.d. Să fie Alaska unde ajung naufragiații, să fie Kamceatka? Acești naufragiați sunt un soț și o soție, A.C. și E.C., da, OK., inițialele lor duc cu gândul la Adam și Eva (dar pot fi și tachinări… familiare, sic! Ce îndrăgostit nu ar visa să naufragieze pe o insulă pustie, ospitalieră, cu iubita, soție sau nu! Măcar pentru un timp!), ei sunt într-un fel izgoniți din paradis, ajung, după cum am sugerat deja, să lupte pentru viață ca personajele lui London în natura necruțătoare.
*
În altă ordine de idei, Andrei Ciobotaru combină precizia inginerească (este absolvent de arhitectură navală, personajul său împrumutând de la Creator profesia, sic!) cu o eleganță a trăirii-scrierii care încorporează și o anume filosofie asupra culturii, literaturii, a raportului acestora cu arta… adevărului, primul și ultimul capitol (dar nu numai) fiind ca două cochilii care ocrotesc și mai și explică câte ceva din arta prozatorului. Capitolele se numesc „Absconditus ignis” și „Clavis” (toate capitolele sunt în limba latină, sic!), sunt confesiuni tulburătoare „într-o lume precum cea în care trăim, din care am ascuns misterul, iar obsesiile sunt numai întru slăbiciuni grețos de banale, beletristica își găsește din ce în ce mai greu justificarea” (p.6), dar, totuși, există „un dor pentru a scrie” insațiabil și, desigur, ca orice scriitor măcar bun, începe jocul cu mintea cititorului:
„Cu acest complex de multivitamine existențiale cuprinzând puțină frustrare, nișe foc ce mocnește prin vine și un strop de plictis ingineresc, plec pe calea unei povești reale, iar ca testament al adevărului voi numi personajul principal A.C.”, „povestea reală” fiind spusă/ scrisă cu un grad de convingere destul de consistent încât chiar ajungi să te întrebi dacă tot ce este narat s-o fi întâmplat, măcar într-o formă sau alta! Deși autorul face cu ochiul și către Elmyr de Hory, p.5!
Capitolul II, convingând prin titlu apetitul pentru ludic, începe așa:
„Contextual, povestea s-ar cuveni a avea loc, probabil, după anul 2015, dar cu îngăduința cititorului, o voi plasa mai aproape de începutul acestui secol, făgăduind că această concesie nu va știrbi nimic din adevărul promis, ci dimpotrivă, îl va potenţa, fugind de timpuri lipsite de substanţa unui context moral și cultural global atât logic, cât și intuitiv. La o adică, dacă personajele înţeleg lumea și interacționează cu ea în moduri mai uşor de înţeles cu mai mulți ani în urmă, de ce aș forța apartenenţa la un spaţiu temporal sau altul, mai ales după ce Hollywoodul, cu ale sale reinterpretări și reeditări ale unor povești clasice, a demonstrat deja că din ce în ce mai puține întâmplări funcţionează pe măsură ce povestea are loc în puncte mai avansate pe axa timpului.
La începutul mileniului deci, îl voi găsi cu povestea pe A.C. în trenul ce venea din capitală spre Galați.” (p.7) Așadar, romanul începe dostoievskian, cumva ca în „Idiotul”, dar prințul Mâșkin, aici, este un personaj care va ști să se descurce… Cert este că deconstrucția te atenționează: nu are cum A.C. să fie acel… A.C. deoarece un A.C. este născut în anul 1997 ș.a.m.d. În „poveste”, cei doi soți vor fi angajați, apropo de ruși, de un rus foarte bogat, să lucreze la un mega yacht, ironic numit „MY Bohemia”, M și Y venind de la titulatura oficială de „mega yacht”, pentru proiect ajungându-se până în portul rusesc din Extremul Orient, Ayan… Premonitoriu, se bate apropo și la James Cameron, ideatica recurge și la un alt film, „Parfum de femeie”, aluzia fiind la orbi, orbire (la care suntem cu toții supuși în societatea contemporană), subtil ajungându-se către adevărata spiritualitate, care contează… cu adevărat, Divinitatea revendicându-și cu tărie rolul, scenele cu arderea… nevinovatului idol, o piesă de șah reprezentând o regină-idol și Înălțarea Sfinte Cruci fiind cutremurătoare! Da, vor fi încercări grele pentru cei doi naufragiați - rămâne să descoperiți cum se ajunge aproape prometeic la scufundarea yachtului, la urma urmei este o carte despre curaj, nebunie și nădejde!
Totuși, Andrei Ciobotaru reușește să nu transforme cartea într-un discurs moralizator, dovada putând fi personajul… (lui) Al Pacino din acel „Parfum de femeie” (frumoasă poveste de iubire, și în film, și în această carte!), care spune la un moment dat… „că el a știut mereu care e calea corectă în viață, dar n-a luat-o niciodată, pentru că era prea grea.”
Dar o morală ar trebui subliniată, revelată în ultimul capitol, intitulat, cum altfel, în traducere, „Cheia” (capitolul precedent, antepenultim, aproape ne convinge că protagoniștii au sfârșit prin a alege o cabană din pădure precum Henry David Thoreau, cel din cartea „Walden sau Viața în pădure”):
„Cum am menționat mai sus, voi oferi o cheie, dar nu voi deschide ușa, ba nici măcar nu voi spune în care dintre lacăte să fie încercată, deoarece o a treia caracteristică pe care vreau să o menționez este: adevărul descoperit rămâne mai aproape decât adevărul oferit.”
Rămâne să descoperiți celelalte două caracteristici apreciate ale adevărului…
