Am avut, în cei peste 20 de ani de şcoală pe care îi am la activ, diferite categorii de profesori: buni şi răi, exigenţi sau distraţi, înţelegători sau stricţi, talentaţi sau mai puţin, dăruiţi de Dumnezeu pentru meseria lor sau mai puţin. Pot spune, după atâta timp şi punând lucrurile în balanţă, că am avut de învăţat de la absolut toţi dascălii mei, fiindcă absolut toţi erau, înainte de orice altă consideraţie, impecabili vorbitori şi scriitori de limba română, pe care o respectau şi o foloseau cu consideraţia pentru reguli care doar din ştiinţa de carte poate veni.
Modelul cel mai bun l-am avut chiar acasă, mama mea, între timp plecată în marea călătorie cu care toţi suntem datori, fiind şi ea profesoară, una şi dăruită, şi dedicată, şi iubitoare, deşi exigentă (foştii săi elevi, printre care mă număr şi eu, pot depune mărturie!), care punea pe primul plan buna cunoaştere a limbii materne ca piatră de temelie a învăţării limbii străine, franceză, în cazul ei.
Fiind martoră, ieri, emoţionantei ceremonii prin care ÎPS Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, a primit distincţia de Profesor Emerit al Universităţii "Dunărea de Jos", nu am putut să nu remarc, din discursul arhiereului, acum în calitate de profesor, în primul rând, accentul pe care l-a pus, la rându-i, pe obligaţia tuturor feţelor bisericeşti de a folosi o limbă română curată, răspicată şi pe înţelesul tuturor celor ce vin în ascultare, inclusiv a tinerilor şi a copiilor, nădejdea noastră pentru viitor. Profesorul nu este doar model, ci şi punct de referinţă, aşa cum a remarcat, tot ieri, prof. univ. dr. ing. Viorel Mînzu.
Asta fiindcă, evident, este important nu doar mesajul pe care îl transmiţi, şi în calitate de profesor al minţii, dar mai ales de dascăl al sufletului, ci şi forma acestuia. Claritatea şi corectitudinea gramaticală şi stilistică a mesajelor nu sunt capricii, nu sunt mofturi, sunt condiţii sine qua non ale realizării unei comunicări eficiente. De ce? Pentru că nimeni nu va avea respect pentru un învăţător care nu este, la rându-i, învăţat. Pentru că, de la primele modele din familie până la profesorii universitari, calitatea mesajelor pe care cei pe care-i respectăm ni le transmit defineşte propriul nostru respect pentru sine, aspiraţiile pe care îndrăznim să le avem pentru noi înşine, dar şi pentru cei din jur, felul în care ne ridicăm, ne întărim la durere şi cum ne raportăm, fiecare, la credinţa noastră.
Asta pentru că, aşa cum a remarcat în extraordinarul său discurs şi ÎPS Casian, măsura izbânzii asupra întunericului nu este perfecţiunea omului, ci capacitatea sa de a se ridica din propriile neputinţe, prin încrederea în Divinitate şi în iubirea Sa, a cărei expresie suntem cu toţii.
